Ai mei au avut habar

Mor de necaz, cand vad oameni in putere esuand in viata, apoi dand vina pe parinti. Ca de ce-au facut sau n-au facut „cum trebuia” cu ei, copiii de-atunci.

E cel mai simplu asa. E vina lor ca n-am facut ce trebuia făcut, odata iesiti de sub tutela.

E in continuare vina lor ca noi, la varsta de acum, n-am realizat nici jumatate din ce-au făcut ei. Sesizati, sper, ironia amara. Pentru ca nu, nu e vina lor. Asa au stiut ei sa ne creasca, asa au inteles sa-si manifeste iubirea neconditionata, poate cu o palma nejustificata, poate cu o drama prost gestionata.

Dar gata, a trecut! E timpul sa ne luam vietile-n maini si sa incetam cu lamentarile de genul „traume ale copilariei”, invalidante si de nedepasit. Sigur ca ele exista in fiecare dintre noi. Ca avem cicatrici pe inima, dar sa stiti ca si parintii noștri le au, la randul lor!

Ai mei au divortat. Au facut bune si mai putin bune cu mine, din iubire. Mama, de disperare ca nu-i iese planul cu mine si ca nu ma scoate „om”, m-a batut la cap sa-nvat, pana am inteles. Poate daca nu era ea, frumoasa si buna mea, care uneori avea priviri taioase si vorbe la fel, nu ma citeati acum. S-au despartit, dar m-au iubit si asa, la fel de mult.

Mama detesta publicitatea de orice fel. E cea mai discreta persoana din lume. Sunt mandra de ea. Sunt mandra de ei. De ce au facut si n-au făcut, sunt mandra. Mama crede ca nu m-a mangaiat indeajuns. Nu e o pupacioasa, se manifesta diferit, in căldura ei aparent distanta. Dac-o intelegi, o iubesti asa cum e. Tata e mai cald, parca, mai vorbaret, mama discuta despre iubire doar dac-o provoci. Asa sunt ei.

Si da, pot sa-i acuz de ce vreau eu, de neimplinirile sau singuratatile mele. Pot. Dar mi se pare nedemn si mic sa fac asta. Puteam, la saispe ani. Acuma, sa ma ierte Dumnezeu pentru pacatele mele, care-s doar ale mele. Nu ale minunatilor mei parinti.