Ghidul turistic, atractia principala a Pesterii Dambovicioara

Dupa o saptamana agitata in Bucuresti, ne hotaram sa mergem la munte, departe de aglomeratie si griji. Ne adunam cu totii, fiecare vine cu cate o propunere, iar in final decidem sa mergem la Cheile Gradistei.

Citeste si: Destinații de vacanță pe care nu trebuie să le ratezi

Citeste si: Orașe interesante pe care ar trebui să le vizitezi

Vineri seara, dupa un drum aglomerat de 3 ore si jumatate, ajungem la pensiune. Obositi cu totii, ne punem la somn urmand sa facem planurile de activitate in ziua urmatoare. Sambata, in prima parte a zilei am vizitat imprejurimile, am stat la iarba verde si ne-am incarcat bateriile doar privind peisajele.

Duminica, ne hotaram sa vizitam Pestera Dambovicioara, fara sa ne gandim ca acest loc va fi punctul culminant al mini-vacantei.

La intrarea in Cheile Dambovicioarei suntem intampinati de un paznic care ne informeaza: ”Mai aveti 5 km pana la Pestera Dambovicioara.”, dupa care ne cere o taxa de 2 lei de persoana. Am mers insa doar 4 kilometri, pentru ca era extrem de aglomerat si pentru a evita blocajul, am parcat masina pe marginea drumului, dupa care am luat-o la pas. Sunetul raului de pe partea stanga si arhitectura caselor de pe partea dreapta formau un peisaj de poveste si nici nu am stiut cand am ajuns la pestera.

In cele din urma ajungem la destinatia finala. Mergem la casierie, achitam o taxa de 8 lei de persoana, iar casierul ne spune:”Asteptati cateva minute pana la sosirea ghidului”. Ne adunaseram in jur de 10 turisti si asteptam in fata intrarii.
La un moment dat, poarta pesterii se deschide, iar in intampinarea noastra apare o fetita: ”Buna ziua! Numele meu este Alina si eu voi fi ghidul dumneavoastra!” Cu toii ramanem cu gura cascata si plecam sa facem turul.

Ghidul, care captase deja atentia noastra, asa incat nimeni nu mai era impresionat de pestera, ci de explicatiile lui, incepe povestea: “Cele de sus sunt stalactite. Dupa cum observati ele sunt rupte.” Traseul era efectuat pe un podet, iar din cand in cand copila ne atentiona: ”Atentie la cap si la prag. Este umed si puteti aluneca!”

Nimeni nu vorbea de pestera, ci de fetita care stia textul ca pe poezie si pe care il exprima cu o intonatie asemenea ghizilor experimentati din muzee.

“Cu aproximativ 500 de ani in urma, cand turcii atacau Brasovul si Transilvania, satenii se refugiau in aceasta pestera. Pestera mai are o iesire, pe care satenii o foloseau in caz ca atacatorii ajungeau pana la ei. Insa, acum iesirea aceea este blocata.”, isi continua fetita povestea.

Urmam intreg traseul, timp in care fetita continua povestea, fara sa uite insa din cand in cand sa ne atentioneze sa fim atenti la cap.

Ne intoarcem, iar inainte de a iesi, ea se aseaza in fata noastra si cu un zambet plin de bucurie si de satisfactie ca si-a facut inca o data treaba, isi ia la revedere de la noi: ”Eu sunt Alina. Va spun”la revedere si o zi frumoasa!”.

Copila are 7 ani si a invatat povestea pesterii de la un copil mai mare. Ca ea sunt multi altii, niciunul mai mare de 13 ani.

La poarta Pesterii Dambovicioara, pe o bancuta, stau zilnic peste 10 copii veniti din localitate. Cu totii isi aduc carti, citesc si se pregatesc sa devina ghizi. Asta e cea mai mare bucurie a lor, dupa cum ei insisi povestesc.

Cei prezenti la Pestera Dambovicioara isi incheiau vizita cu aceeasi concluzie: Copiii sunt de fapt atractia principala a pesterii!”