Îşi trăia ultimele secunde de viaţă. Brusc, copilul a deschis ochii, a mişcat buzele şi i-a spus…

Timp de doi ani, din cei patru de viaţă, Nolan a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să învingă boala înfiorătoare… Încercând să lupte cu boala şi cu tragedia, mama băieţelului, fiind conştientă că urma să-l piardă, i-a făcut o pagină pe Facebook dedicată, pe care aceasta posta, zi de zi, imagini şi informaţii legate de fiul său. Îşi dorea ca, în acest fel, să ajute şi alţi părinţi care treceau prin ceva asemănător…

Într-una dintre postari, Ruth îşi aminteşte cum s-a defăşurat ziua în care cei doi, mama şi fiul, şi-au dat seama că drumul lor împreună se apropia de sfârşit…

CITEȘTE AICI: De ce să te speli pe față cu gin tonic

„Când l-am dus pe Nolan la spital pentru ultima dată, ştiam că ceva este în neregulă, altceva decât bacteriile care i-au cuprins trupul firav… Pur şi simplu ştiam, simţeam asta. În plus, şi fiul meu părea alt om… Se schimbase… Ştia…”, scrie Ruth.

Pe 1 februarie, aceasta a chemat medicii şi i-a întrebat ce se întâmpla cu fiul său. „Când doamna doctor oncolog a început să vorbească, am văzut cum i se umplu ochii de lacrimi. A fost tot timpul sinceră cu noi. În ultima vreme, însă, analizele lui Nolan au arătat că fiul meu avea mai multe tumori noi, care se dezvoltau alarmant de repede şi care, la doar 4 săptămâni de la intervenţia chirurgicală pe cord deschis pe care o suferise, îi agravau boala… Cancerul se răspândea în tot corpul, ca un incendiu sălbatic… Niciun medicament nu reuşea să-l oprească…”, a mai povestit aceasta.

Citește aici: Avertisment pentru România. Valul de radiații e aproape. Ce se va întâmpla

Medicii nu-i mai puteau salva viaţa şi deveniseră conştienţi de asta.

Deşi i-a fost imposibil să treacă peste gândurile negre şi să-şi ascundă durerea, Ruth a început să vorbească deschis cu băieţelul.

„Îmi aduc aminte că Nolan stătea în scaunul meu roşu. Devenise şi locul lui preferat. Se uita cuminte pe YouTube… La un moment dar, mi-am apropiat fruntea de a lui şi am purtat următoarea conversaţie:

‘Eu: Dragul meu, te doare, nu-i aşa? Te doare când respiri…
Nolan: Da, mă doare…
Eu: Te doare rău?
Nolan (uitându-se în jos, spre piept): Da…
Eu: Pui mic, mă scoate din sărite cancerul ăsta… Ştii ce? Nu trebuie să te mai lupţi cu el…
Nolan (brusc, se luminează la faţă): Nu mai trebuie să lupt? Dar o să lupt pentru tine, mami…
Eu: Nu, puiule! Asta ai făcut tu până acum? Te-ai luptat cu el pentru mama?
Nolan: Da!
Eu: Nolan, ce treabă are mami?
Nolan (zâmbind larg): Să mă apere!
Eu: Dragul meu, nu mai pot să fac asta aici… Nu mai pot să te apăr decât dacă ajungi în Rai! (Simţeam cu inima bate să-mi iasă din piept…)
Nolan: Atunci o să mă duc în Rai şi o să mă joc cuminte până o să ajungi şi tu… Vii şi tu, da?
Eu: Bineînţeles! Doar nu crezi că poţi să scapi de mămica ta atât de uşor!…
Nolan: Mulţumesc, mami! Atunci mă duc să mă joc!’

În zilele ce-au urmat, Nolan a dormit mai tot timpul”, a continuat aceasta.

Apoi, Ruth a trebuit să mai treacă printr-un şoc: trebuia să declare, în scris, că nu mai doreşte ca fiul său să fie ţinut în viaţă de aparate.

„Şi acum îmi aduc aminte cum stăteam în uşa salonului, cu pantofiorii lui în mână… Cumva, îmi era teamă să le dau drumul… Am decis să-l duc acasă în seara aceea. Era ultima şi doream să mai stea o zi cu mine. Acasă… Când s-a trezit, şi-a pus căpşorul pe mâna mea şi mi-a şoptit: ‘Mami, nu-i nimic, hai să stăm aici…’ Copilul meu de doar 4 anişori făcea tot ce putea ca să mă facă să uit suferinţa… Am petrecut ultimele ore împreună jucându-ne, uitându-ne când la televizor, când pe YouTube şi zâmbind ori de câte ori puteam… Cu o oră înainte să-şi dea ultima suflare, mi-a spus cum vrea să fie înmormântat… Mi-a spus chiar şi cum vrea să ne îmbrăcăm la înmormântarea lui… cum vrea să ne amintim de el… Fireşte, ca poliţist!”, a continuat Ruth.

Era 9 seara când Ruth a avut ultima discuţie cu fiul său…

„Ţin minte că l-am întrebat dacă pot să mă duc să fac şi eu un duş. Nu aveam voie să-l părăsesc, trebuia să mă atingă tot timpul. Eram de nedespărţit! Mi-a spus: ‘Bine, mami. Cheamă-l pe unchiul Chris să stea cu mine, să mă ţină de mână… Eu o să stau cu faţa spre tine, să te văd…’ Am intrat în duş, m-am întors spre el şi i-am spus: ‘Uită-te la mine, puiule, ies imediat!’ Mi-a zâmbit şi am închis uşa la cabină. Când am închis uşa, mi-au spus că Nolan a închis şi el ochii… Intrase într-o stare de amorţeală, trecea dincolo… Toţi cei care erau în cameră mi-au spus, cu lacrimi în ochi, că acum se liniştise… ‘Acum nu mai simte nimic… Plămânul drept i-a cedat, abia mai respiră… Se duce…’, mi-au spus medicii. În secunda următoare, l-am luat în braţe şi l-am aşezat pe pat. L-am mângâiat uşor pe obraz… Atunci, s-a petrecut un miracol pe care n-o să-l uit cât voi trăi! Îngeraşul meu a respirat adânc, a deschis ochii, mi-a zâmbit şi, cu vocea tremurândă, mi-a şoptit: ‘Te iubesc, mami!’ Apoi a închis ochişorii şi s-a dus… În tot acest timp, eu îi cântam, la ureche, ‘Tu eşti raza mea de soare’… Nici acum nu-mi vine să cred! Copilul meu s-a trezit din comă pentru o fracţiune de secundă, cât să-mi spună că mă iubeşte şi să-mi zâmbească pentru ultima dată…”, a încheiat Ruth.