„Adevarat a înviat” sau „Adevarat ca a înviat” ? Iată cum se spune corect

„Adevarat a înviat” sau „Adevarat ca a înviat” ? Întrebarea pe care mulți creștini și-o adresează cu ocazia Învierii. Așadar, haideți să aflăm cum se spune corect: „Adevarat a înviat” sau „Adevarat ca a înviat” ?

Cum se spune corect: „Adevarat a înviat” sau „Adevarat ca a înviat” ?

De la Paşti şi până la Înălţare, creştinii ortodocşi se salută când se întâlnesc pentru prima dată în această perioadă cu arhicunoscutul „Hristos a înviat!”. Majoritatea românilor la care am auzit urarea continuă să pronunţe însă „Cristos a înviat!”, aşa cum se pronunţa numele Mântuitorului pe temei latinesc, ignorându-se revenirea la h-ul etimologic, din greacă (vezi nota).

Wikipedia oferă o listă enormă de traduceri, unele corecte, altele cam forţate. Despre cele mai multe nu mă pot, însă, pronunţa pentru nu cunosc respectivele limbi. De aceea, aş fi recunoscător comentatorilor care m-ar ajuta să le validăm. Fără a pretinde vreo aplecare spre chestiuni teologice, voi spune doar că învierea este fundamentul creştinismului. Ne-o spune Sfântul Apostolul Pavel: „Iar dacă Hristos n-a înviat , atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră” (1 Corinteni, 15:14; ediţia Valeriu Anania).

Acest fundament se regăseşte condensat în salutul pascal, sâmburele de mărturisire al credinţei milenare. O foarte dragă prietenă de cozerii lingvistice, Ana T., mi-a adresat următoarea întrebare: „Aţi putea să mă lămuriţi în ceea ce priveşte zicerea: «Adevărat a înviat!» sau «Adevărat că a-nviat!»? Eu pe ultima n-am auzit-o niciodată, dar zic unii că e cea corectă”. Nedumerirea ei nu este unică.

Pe un blog, găsim aceeaşi neînţelegere: „În fiecare an am aceeaşi dilemă: cum se răspunde corect în sărbătoarea de Paşte: «Adevărat a înviat!»” (spus pe scurt: «Adevărat a-nviat!») sau «Adevărat că a înviat!» (spus pe scurt: «Adevărat c-a-nviat!») Care este sensul cuvântului adevărat: a înviat într-un mod adevărat sau … este adevărat că a înviat?”.

Pentru a înţelege mai bine cam ce spun şi ce scriu românii, am făcut şi o cercetare pe Internet. Iată câteva rezultate (ortografia şi punctuaţia au fost îndreptate): Un jurnalist de la EVZ scrie pe 29 aprilie, afirmând că salutul iniţial ar fi spus pe un ton uşor interogativ:

„Ţăranul nu era şi nu este un mare teolog, un atent specialist al celor sfinte. El crede simplu, trăieşte! Iar atunci când este salutat aproape interogativ: „Hristos a Înviat?!”, el răspunde simplu, pur şi curat: „Adevărat a Înviat”. Nu are dubii sau ifose de intelectual.” „Timp de 40 de zile până la Înălţare ne salutam cu «Hristos a înviat!» şi răspundeam cu «Adevărat c-a înviat!»”, scria cineva pe un blog în aprilie 2012. „Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”, se citeşte pe blogul ieromonahului Petru Pruteanu. „…Adevărat c-a înviat” este un titlu din „Ziarul de Iaşi”, din 24.04.2006. „— Hristos a înviat, Irino! — Adevărat c-a înviat, Răducane!”, scrie şi Delavrancea în „Văduvele”. * „Adevărat a înviat!” se poate înţelege de către vorbitori în diverse feluri: „[Este] adevărat [că] a înviat!”, sau „Adevărat [este că] a înviat!”, sau „[Cu] adevărat a înviat!”, sau „[Într-adevăr] a înviat!”, sau „[Este] adevărat. A înviat!”.

Va trebui să acceptăm că structura de suprafaţă este insuficientă, sintactic vorbind, dar aceasta se petrece şi în alte urări, ca în binecunoscutul „la mulţi ani!”. Stilistic, răspunsul din salutul pascal sugerează concizie, tradiţie, adevăr creştin şi evită cacofonia. Înţelegerea structurii de adâncime se face prin compararea cu alte limbi, în acord cu interpretările ecleziastice şi teologice. De aceea, toate cele cinci soluţii sunt acceptabile, din punct de vedere sintactic explicit, dacă „adevărat” are sens adverbial.

Ca opţiune personală, „Adevărat a înviat!” l-aş înţelege drept „[Cu] adevărat a înviat!”. Această preferinţă ne este sugerată de greacă, unde apare pentru prima dată expresia, dar şi de o serie de alte limbi slave sau latine prin contrastarea cu acestea. * Hristos, Cristos sau Christos? Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologia Ortodoxă din Craiova precizează: „Hristos se scrie cu «H», deoarece acest nume provine din limba greacă. Ne ghidăm după prima Evanghelie a Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu scrisă în limba greacă. Aici apare Hristos cu «H». Cu toate că suntem un popor latin, cultura românească a fost influenţată în mare măsură de cea grecească. De aici am preluat numele Mântuitorului”. În ceea ce priveşte numele de „Iisus”, se precizează: „Scriem cu doi «i» pentru a face diferenţa între Fiul lui Dumnezeu şi alte persoane care au purtat în Vechiul Testament şi poartă acest nume ca nume propriu.

„Adevarat a înviat” sau „Adevarat ca a înviat”

Este o personalizare.” Dicţionarul enciclopedic menţionează: „Iisus reprezintă forma gr. a numelui ebraic Ioshua «Mântuitorul», iar Hristos, forma gr. a numelui ebraic Messiah, «unsul lui Dumnezeu»”. După cum se ştie, la noi s-a oscilat în privinţa ortografierii numelui Mântuitorului. O statistică pe Internetul românesc arată că astăzi cea mai frecventă este forma HRISTOS, apoi CRISTOS şi, rar, CHRISTOS. În privinţa scriitorilor, Heliade Rădulescu scria, la 1848, „Christos a înviat şi s’a doborît moartea şi robia.”(Proclamaţiunea revoluţiuniĭ din Ţeara-Românească). Nae Ionescu şi legionarii scriau întocmai: „A înviat Christos. Nu Christos-Dumnezeu, ci Christos-Omul, anticipând învierea noastră la sfârşitul veacului”. (Roza vânturilor; ediţie îngrijită de Mircea Eliade) Eminescu scria: „Că, mulţămind lui Cristos, / Te sărut, Doamnă, frumos.” (Scrisoarea III). La fel, în Crezul romano-catolic „Cred într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de veci. Dumnezeu din Dumnezeu. Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut dar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. La fel, în Crezul greco-catolic: „Şi într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”. În Manuscrisul de la Ieud, c. 1630 apare varianta bisericească: „Acesta e praznicelor praznic, aceasta dzi iaste cinstită şi sfânta a purtătoriului de lumiră, dzua a învierei lui Hristos”. La fel, Antim Ivireanul scria, pe temei greco-ortodox: „Drept aceia pohtesc pre înţelepţiia voastră să-mi daţ puţinică ascultare cu dragoste, ca să înţelégeţi de iaste cu cale şi de să cuvine să avem şi noi dragoste cătră Hristos, ca apostolii”. (Cuvânt de învăţătură la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos) Ce ne spune totuşi forul nostru lingvistic tutelar? Academia României, prin DOOM, 2005, recomandă perechea Hristos/Cristos, fără nicio menţiune de uz, probabil primul folosit cu precădere de către creştinii ortodocşi, iar al doilea folosit de creştinii catolici, protestanţi etc. Ne va trebui decenii însă ca să ne punem în acord ortografia cu întreaga noastră moştenire literară! Cum tot de decenii avem nevoie să vedem terminat, uniformizat şi actualizat, DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE. O operă pe care englezii şi francezii au încheiat-o în chip strălucit înainte de a păşi în acest mileniu. Când oare vom învăţa să nu mai aruncăm banii pe proiecte de vânturat vântul, ci să-i dăm României lucrările de care toţi avem nevoie?!