Teo Trandafir: „Nu scriu niciodata la gazeta”

Nu scriu niciodata la gazeta. Ma mai intreaba, in treacat, cate-un jurnalist, daca mi-ar placea…mi-e teama, insa, ca lucrurile pe care le-as avea de povestit s-au intamplat tuturor.

DECLARATII TEO TRANDAFIR. Nu va imaginati ca fac fite cand vine vorba de numele unei gazete sau ca as avea ceva impotriva vreuneia dintre ele. Avem toti istorii minunate sau mai putin fericite, toti, fara nici o exceptie. Ce ne diferentiaza e atitudinea cu care ramanem, gustul pe care-l pastram dupa ce toate au trecut.

Nu scriu la gazeta, dar de data asta mi-a fost imposibil sa refuz pentru ca m-ati provocat sa scot din minte “fotografii” secrete, iar cu un asemenea album, n-am cum sa va plictisesc.

Atat de bine mi-a facut sa ma gandesc la clipe fericite, mai ales acum, in mijlocul altor clipe fericite din viata mea. Ne prefacem pentru o clipa ca se tin lant!

Asta spuneam, toti trecem si prin zile, luni grele, dar important e sa ramanem cu gustul dulce al cafelei… Si uite-asa, am ales impreuna tema pentru azi. E mai degraba un jurnal, o marturisire, un mic secret din copilarie, care ma face sa imi amintesc cu drag de cele mai apropiate fiinte din viata mea.

Sigur ca intalnim in fiecare zi asemenea teme, motive care ne imbogatesc prin repetitivitatea lor reconfortanta. Pentru mine, cafeaua, aroma ei misterioasa, gustul ei care parca s-a schimbat in ani, odata cu mine, e o prisma, un caleidoscop prin care privesc vremea, vremurile, schimbarea.

N-am inteles, copil fiind, bucuria oamenilor mari de a savura minute lungi un lichid amar. Aveam sa-mi dau seama ca nici nu prea am cum sa inteleg atunci.

Nu pricepeam nici maslinele, mustarul, cred ca exotismul in bucate si copilaria nu se impaca prea grozav. “Un sirop de mere in loc de cafea ar fi mai bun”, gandeam pentru mine. Mai tarziu, pe la patru-cinci ani, lucrurile au inceput sa capete un fel de mister, un parfum, un “je ne sais quoi”. Pricepeam ca e ceva mai mult decat o senzatie, ca orele pe care nasica mea adorata le petrecea alaturi de prietenele ei, la o cafea, o faceau fericita. Dar sa va povestesc totul pe-ndelete, ca la o cafea, pe care, de data asta, o sa v-o ofer eu.

Luati loc! Asa, farfuriuta….lapte, zahar? Una dintre cele mai iubite amintiri ale copilariei mele se leaga de nasica mea de botez, de la Pitesti, cea in casa careia m-am nascut si care m-a invatat ca ordinea si disciplina pot sa fie amuzante, daca faci totul zambind si pentru ca-ti place.

N-a avut copii niciodata, dar sansa i-a umplut casa de nepoti de toate varstele, toti indragostiti de felul ei indraznet si poetic de-a fi, de cartile ei citite si paracitite de noi toti, care ne umpleau vacantele. Acolo am citit Dumas si George Calinescu, le gaseam la indemana in casa ei de croitoreasa priceputa, care isi traia momentele de liniste “cautand in vietile altora asternute pe hartie”, cum spunea.

Citeam pentru ca vedeam cat o face de fericita, cum pleaca intr-o alta dimensiune, desi era si este o gospodina fara cusur. Gradina, bucatarie, croitorie, toate i se pareau simple. Sau poate pentru ea chiar erau. Stia cum sa ne stranga langa ea si sa ne faca fericiti. Acum are aproape 90 de ani pe care nu-i arata nici in gluma.

Pe atunci, noi, nepotii trebuia sa facem anumite lucruri casnice, pentru ca apoi sa fim rasplatiti pentru ele. Totusi, in fiecare zi, pe la pranz, totul se oprea. Era un fel de…hai sa-i zicem “five o’clock’ al casei, un obicei fermecator, parfumat si dulce, cu lapte.

Nasica primea vizite, cateva doamne “bine”, imbracate la patru ace: apareau nerabdatoare la usa, erau primite cu dragalasenie cu complimente, muream de ciuda ca suntem mici (verisorii mei si cu mine) si intelegem prea putin din toate cele care se discutau in jurul tavii pline de cescute elegate, pline ochi cu cafea. Le invidiam pentru zambetele lor care pareau a spune multe…

Zilnic le urmaream venind in vizita, iar pe fata li se citea bucuria intalnirii si o nerabdare copilareasca de a vorbi, rade si glumi impreuna cu nasica.

Doamnele discutau despre vreme si-si faceau complimente, isi recomandau retete fara oua, unt sau cine stie ce zahar, ca, de, astea erau vremurile, dar pentru noi, toate povestile lor – pe care nu le auzeam prea bine pentru ca nu trageam cu urechea, vezi Doamne – aveau efectul de magnet al lucrului oprit.

Intr-o zi insa, am primit un dar inimaginabil: un set de cesti de cafea, mici de tot, de tot, aurii, sase la numar, cu o cafetiera minuscula, farfuriute si servetele de matase cat unghia mea de-acum.

Toate pentru noi! In vacanta aceea, ca un facut, ne nimeriseram doar fete, nu mai multe de trei, deci cadoul providential a avut urmarile pentru care m-am apucat sa va scriu aici.

Am primit o picatura de cafea (cred ca eram trei-patru in vacanta de vara la nasica de la Pitesti), si zahar…am pus atata zahar ca n-a mai incaput decat cate o picatura de cafea pentru fiecare, dar cata bucurie….

Complicitatea pe care o afisam, imitand gesturile familiare ale invitatelor, incercand sa tinem farfuriutele in echilibru, cum vazuseram… si era cafea de-adevaratelea, nu ne prefaceam! O singura picatura, prima, si viata noastra s-a schimbat, asa simteam noi.

Eram mari dintr-o data, seriosi rau, aveam griji, responsabilitati, doar…beam cafea, nu? O picatura de cafea, un set de cescute aurii cat degetul, zahar mult si lapte. Mare lucru, veti spune…dar cata importanta pentru niste copii care-si vor aminti cu zambet placerea ascunsa, secreta, care le proiecta lor insile imagini de adult.

Ca dar de nunta, nasa mea de-acu, Claudia Dediu, prietena draga si veche, care stia povestea asta, mi-a oferit si un set de cani de cafea, mai pe masura mea de-acum, aurii de tot, aurii ca soarele, aurii ca amintirile de vacanta de vara, ca zilele calde, lungi.

Cum sa nu ma gandesc in fiecare dimineata la Pitestiul meu iubit, la Trivalea pe care se gaseste casa pe care o simt “acasa”, la ora misterioasa oferita in fiecare zi prietenelor ei de catre nasica mea de botez, care mi-a fost model adesea? Spun soptit: “te-am iubit intotdeauna, nasica draga inimii mele…”.

Hm…acum beau o cana de cafea si ma gandesc la picatura aia de acum 40 de ani… ati terminat-o pe-a voastra? Mai avem! Cafea, lapte?

Sursa: http://www.coffeechat.ro