Doi ardeleni se întorc acasă

1. Ion şi Gheorghe se întorc acasă în Ardeal după călătoria la Bucureşti. Ajung la gară, se urcă în trenul de Cluj şi îşi găsesc două locuri. După ce s-au aşezat, Gheorghe zice:

– Măi Ioane, cât face trenul până la Cluj?
– Mult, mă. Toată ziua.
– Şi ce facem noi atâta timp?
– Păi, ce să facem, vorbim.
– Şi ce să vorbim noi toată ziua, mă?
– Ştiu eu? Hai să spunem ghicitori.
Zis şi făcut.
– Ia zi, Gheo, ce e mic, negru şi stă la mine în curte?
Trece un timp, ajunge trenul pe la Ploieşti.
– Auzi, Ioane, da’ are blană?
– Are, mă.
Pe la Braşov Gheorghe întreabă din nou:
– Ioane, are şi patru picioare?
– Are, mă.
Spre Sighişoara dialogul continuă:
– Şi îl ţii în lanţ, mă?
– Da, îl ţin în lanţ.
La Blaj:
– Nu-i aşa că e rău şi muşcă?
– Muşcă, mă, dacă nu te ştie.
Ajunge trenul şi la Teiuş.
– Mă, Ioane, n’o fi câinele?
– Ba câinele’i, mă. Da’ tu mare prost eşti. Ce ţi-a trebuit atâta timp ca să ghiceşti?
În gară la Apahida răspunde şi Gheorghe, supărat:
– Auzi, mă? Prost eşti tu. Eu ştiam de la Bucureşti, da’ dacă spuneam de atunci, ce mai vorbeam noi atâta drum?

2. Un ardelean şi un oltean călătoreau în tren. La un moment dat li se face foame, iar ardeleanul scoate slana, pita şi brişca şi începe să mănânce. Olteanul scoate nişte fâţe de peşte, mănâncă puţin şi pune grijuliu oasele pe nu ziar. Ardeleanul îl vede şi-l întreabă:

– Mă oltene da ce faci cu oasele alea?
– Oho, oasele astea sunt foarte bune, deosebit de sănătoase, conţin fosfor şi asta ne face pe noi oltenii aşa deştepţi! Stă ardeleanul, se gândeşte şi în final îi propune olteanului să facă schimb de mâncare. Acum olteanul se înfrupta din pită şi slană, iar ardeleanul cu o figură scârbită încearcă să ronţăie oasele de peşte şi zice:
– Mă, oltene, bag sama că m-ai păcălit cu oasele astea de peşte.
– Păi vezi, nici n-ai gustat bine şi te-ai deşteptat!