Copilul meu autist

Scriitoarea Ana Dragu spune povestea recuperării propriului ei copil în cartea „Mâini cuminți”. Aceasta a descoperit că fiul ei suferă de autism de la vârsta de 2 ani. Mama băiatului se confrunta cu situații cu care nu se confruntă orice mamă, trăind de la agonie la extaz din minut în minut. Insomniile severe, teama și disperarea de a nu reuși, toate acestea plus tăria și răbdarea de a merge mai departe sunt descrise în cartea „Mâini cuminți”.

Cartea are pasaje emoționante din care pot învăța toate mamele cum să își vindece copiii de autism. Cuvântul de ordine este răbdarea. Între Ana și Sașa se naște o poveste unică de viață, comunicarea dintre cei doi depășind orice fel de cuvinte. Ana îl purta noaptea la plimbare pe Sașa pentru că acesta nu putea dormi, iar Maria, cea care îl ducea frecvent la grădiniță, a intrat ușor în lumea băiatului care purta un balon invizibil în oraș.

Cel care a semnat prefața cărții, Bogdan-Alexandru Stănescu, spune despre cartea „Mâini cuminți” că este o carte care îi arată cititorului lumea unei mame care trebuie să aibă grijă de un copil autist, vindecându-l în cele din urmă, cu multă iubire și răbdare. Stănescu descrie cartea drept „profund altruistă”, purtând cititorul între o depresie neagră și „hohote de râs autentice”.

Iată un fragment din carte, preluat de pe Mediafax:
Are puţin peste 20 de ani şi de la 16 a crescut doi copii în Serbia. Doi copii tipici, într o limbă extrem de complicată. A fost singurul criteriu de care am avut nevoie când am intervievat o, într un coafor, şi am rugat o să aibă grijă de Saşa. „Are nevoie de asistent personal, dar tu poţi deveni, cu timpul, psiholog“, i am spus. Schimbasem vreo două bone, care mai de care mai speriată. Proaspăt întoarsă în ţară cu scopul declarat să şi continue studiile, după un liceu urmat graţie angajatorilor ei, doi medici sârbi. Perfect conştientă de faptul că trebuie să muncească pentru a se putea întreţine la facultate.
— Am grijă de copii. Asta îmi place să fac. Dar n am mai lucrat cu autişti.
— Nu trebuie să ştii nimic mai mult decât cum se dezvoltă un copil în normalitate, ca să ţi dai seama cum să l ajuţi.
Între ei doi a fost dragoste la prima vedere. „Când i am văzut ochii ăia mari, ascunşi!“
— Azi m a înnebunit Saşa, îmi povesteşte. Toată ziua am alergat din bucătărie la interfon şi de la interfon în cameră, la cuşca papagalului. Papagalul imită interfonul, Saşa imită papagalul. Cookie, cookie! La un moment dat îmi venea şi să râd de cât sunt de proastă. Dar pur şi simplu nu mi dădeam seama dacă sună cineva la interfon sau e papagalul. De fapt, era Saşa care imita papagalul. După două ore am realizat. Dacă n aş şti că nu e în stare de aşa ceva, aş crede că a făcut mişto de mine.
Maria l a dus la grădiniţă, tot ea l a învăţat să facă pipi la oliţă. Ani de zile au plimbat împreună prin oraş un balon invizibil. Îşi aminteşte şi râde.

Citește continuarea fragmentului aici