Marioara Murarescu

Cunoastem oamenii atata vreme cat ii intelegem, cat ne intereseaza s-o facem, printre preocuparile noastre de fiecare zi. Avem senzatia ca-i cunoasteam si ne impaunam cu asta, asa cum o facem cu o carte citita. De fapt, cunoastem din ei numai ce putem intelege. Partile lor de neconceput… nu le putem introduce in codul nstru de valori, deci raman necunosscute, pentru ca sunt criptice.

In realitate, am cunoascut-o pe Marioara Murarescu in aceasta zona. A intelegerii unei bucati din viata ei pe care am traversat-o, cumva, la fel. Acolo, la granita, lucrurile stau atat de diferit incat nu iti mai ramane altceva decat realitatea ta. Implacabilul te face si puternic, pentru ca e mai zglobiu decat tine. Asta am inteles, deci am cunoscut, din Marioara Murarescu. Restul, tot ce spun prietenii ei despre ea, puterea, carisma, atentia la detaliu, le-am vazut la televizor, facil mod de-a reflecta o realitate… atat de departe de realitate. Cred insa ca m-a chemat ca sa-mi spuna ce era de nespus. Marioara Murarescu m-a chemat s-o vad, desi nu era incantata de vizite. Uneori, nici de-ale mele, chiar daca erau solicitate de ea, singurul pe care-l astepta tot timpul, asa cum respira, era fiul ei, Petru, care venea adesea. Eu insa eram altceva, chiar daca uneori stanjeneam, prin prezenta. Eu puteam sa ascult povesti si sa spun istorii. Oamenii aflati in mare turbulenta cu ei si cu firescul general au nevoie sea fie ascultati cu iubire. Poate lucrurile pe care le spun si gandesc nu-s atat de precise, dar nu asta-si propun. Seherezade care asteapta zorii, ei povestesc cumva fotografic, din punctul lor de vedere, iar datoria ta fata de tine si ei e sa taci si sa intelegi ca asa a fost, in spatele acelor ochi. Asa. Nu corectezi un om care vorbeste, cu capul pe perna unui spital. Incerci sa taci si sa pricepi ca in minteaa lui a fost asa si ca pana acum n-a fost nevoie de clarificari, deci de ce-ar veni ele acum?

Putere. Dumnezeule, cat de influenta e ea in mintea noastra, a celor puternici. Devine principala componenta a oricarei relatari, ascultate, spuneam, in liniste. Vieti schimbate dintr-o intorsaturaa de penel, cariere care depindeau de-un telefon… apoi dezamagirea ca la marginea patului ma aflam doar eu, nimeni, in paradigma generala… Un nimeni care tacea si intelegea. Ca-n „Pacientul englez”.

Am cunoscut din Marioara Murarescu putin. Dar a fost exact ce si-a dorit ea sa cunosc. Iar restul, acum, e doar anecdotica, pentru mine. M-ati intrebat. Am raspuns.

Mi-a povestit mult. N-o sa reproduc vreodata. Insufletita, ma tragea de mana sa vad oameni pentru care prezenta ei fusese providentiala si care pareau sa fi uitat asta. Sunt convinsa ca ei nu uitasera. Ramanem doar chintesenta a ce-am faurit si iubit, a ce-am zambit si iertat…