Alexandru Jidveianu a murit… Un gand pentru el

Ne-am cunoscut undeva dupa 2000, cand inca mai erau urme serioase de buna crestere in showbiz, iar artistii puteau pur si simplu sa vina, ca sa cante. sau sa faca ce stiu ei sa faca. Nu m-am atasat de el, pentru ca nu l-am inteles, la inceput, probabil nici timiditatea lui nu ne-a ajutat sa ne „lipim”.

Asta s-a intamplat mai tarziu. Mama lui Sebastian e fan Jidveianu, asa ca l-am invitat, ca sa-l vada dansa, din nou. Si tot asa, incetisor, dintr-una-ntr-alta, s-a legat un soi de loialitate duioasa, pe sistemul „cheama-ma, ca vin sa te ajut”, de ambele parti.

Acum nu prea mai e asa, decat cu artistii mari, care inteleg ca beneficiul amandurora e o chestiune care, pe termen lung, functioneaza fara gres.

Pentru noi e o pierdere.

Pentru noi, ca echipa si ca oameni. Tocmai m-a sunat o prietena comuna sa-mi spuna ca una dintre dorintele lui de final a fost sa zic cateva vorbe frumoase despre el, cum am facut eu mereu. Asa o sa fac.

Nu stiam ca ma iubeste atata. Nici Sebastian, nici aia vechi, din echipa mea superba nu cred ca stiau . Alexandru nu era prea vocal… le tinea pentru el. Si necazurile financiare, boala, mama paralizata, toate le zicea cumva resemnat, nicidecum furios sau convingator. Asa canta, insa, convingator.

Un gand frumos, Alexandru. O sa ne lipsesti, stii tu de ce.