Andreea mea

Am primit fotografia pe care v-o ofer aici de la o prietena din copilărie, care îmi e alături de atunci. În poza asta aveam fix 18 ani, florile sunt mărturie. Flori de la ea. Am ales sa n-o arat pentru ca o cunosc atât de bine pe prietena mea încât știu ca genul asta de expunere nu i-ar plăcea. Chestiune de respect.

Era, spuneam, doua iunie 1986. Majoratul, cumva. Dar tristețea mare era ca știam ca în scurta vreme vom susține examenul de bacalaureat și ne vom despărți. Iminenta durerii mi-o amintesc exact și acum. Umbra care plană asupa noastră, pentru ca urma despărțirea.

Etape. Repetabile. Minunate prin asta… În afara de moarte, nimic nu e de nereparat, am învățat bine lecția asta. Azi, în 2015, Andreea Godeanu, cea mai buna prietena a mea de douăzeci de ani, a plecat din casca din urechea mea. Suntem aproape de ziua mea. Ca în ’86. Dar n-o sa plâng. Pana la urma, Andreea rămâne cea mai buna prietena a mea. De ziua ei și a mea, de zilele copiilor noștri crescuți împreună, noi vom fi alături.

Iubirea e repetabila, cumva, reparabila, înțelegătoare și dulce. Succes, Andreea! vezi ca o sa ne fie dor‎!