Cea mai puternică rugăciune de Revelion. Nu uitați să o spuneți în noaptea dintre ani! Face minuni

Rugăciune Anul Nou: Această rugăciune de Anul Nou se rostește în primele zile ale anului și este grabnic ajutătoare și mult folositoare.

Rugăciune Anul Nou: Prin această rugăciune, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să trecem cu bine peste anul ce s-a sfârșit și Îl rugăm să ne învrednicească să depășim cu bine necazurile ce ni se vor așterne inevitabil în cale în noul an. Așadar, dacă vrei să ai parte de mila dumnezeiască, rostește această puternică rugăciune de Anul Nou:

„Binecuvintează, Doamne, viața noastră și ne izbăvește în Anul cel Nou care vine și în toți anii vieții noastre de necazuri, de primejdii, de războaie și de toată răutatea și nedreptatea, dăruindu-ne tuturor zile bune și îndelungate, cu bună sporire și folos în munca noastră, cu fericire și liniște, ca să-Ți mulțumim pururea pentru toate și Ție mărire să înălțăm, împreună și Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh acum și pururea și în vecii vecilor.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii.

Amin”.

Duminica dupa Nașterea Domnului

R. Radulescu: De cum a intrat in lumea noastra, a oamenilor, la nasterea Mantuitorului Hristos, Dumnezeu S-a lovit de ostilitatea lumii in care a intrat. Desigur, Dumnezeu Isi cunoaste creatia, cunoaste lumea creata de Sine. Il vedem pe Mantuitorul Hristos, ca pe un pribeag, nevoit sa plece cu familia in Egipt, pentru a se feri de furia lui Irod, care-si vedea amenintata pozitia lui de rege.

Ostilitatea lumii nu s-a manifestat numai atunci, ea este de cand Dumnezeu a creat lumea. De unde, parinte profesor Constantin Coman, samanta de dusmanie fata de Dumnezeu, Cel care a creat, de fapt, lumea? Omul nu-L mai percepe pe Dumnezeu ca pe un ocrotitor, ci I se impotriveste. De unde samanta potrivniciei, de unde gandul acesta de adversitate fata de Dumnezeu?

Pr. Coman: Omul are in sine aspiratia spre absolut si citeste dependenta de oricine, inclusiv de Dumnezeu, ca pe o limitare. Aceasta pentru ca nu mai are o intelegere clara a ceea ce este Dumnezeu. Ati spus foarte bine. In firea omeneasca exista o adversitate la adresa lui Dumnezeu.

Exista o fuga a omului de Dumnezeu, manifestata in diverse forme, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate! Este o tendinta a omului, aproape permanenta si universala, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Aceste tendinte ne confirma starea noastra de cadere. Sa ne amintim reactia protoparintilor Adam si Eva, dupa cadere: au fugit, s-au ascuns de la fata lui Dumnezeu!

In mod firesc, daca noi credem si marturisim ca Dumnezeu este Creatorul si Atoatetiitorul si sensul ultim al creatiei si al existenței noastre, ar trebui sa avem, dimpotriva, o atitudine prieteneasca, recunoscatoare si supusa fata de El. Lucrurile nu se intampla, insa, asa.

Omul fuge de Dumnezeu, se ascunde intr-un fel de El, asemenea copilului necuminte care se ascunde de parinti dupa ce face boroboate. Iar mai tarziu vrea sa se desprinda de parinti pentru a fi liber si autonom. Nu ma refer la tendinta fireasca de desprindere a copiilor de parinti sau a ucenicilor de maestri. In astfel de situatii, desprinderea nu este absoluta, copilul sau ucenicul raman cu recunostinta, cu cinstire, cu respect, cu atentie si cu dragoste fata de parinti sau de invatatori.

In om este sadita informatia implinirii sale, informatia standardelor la care trebuie sa ajunga, informatie echivalenta cu aspiratia omului dupa absolut, cum spuneam. Dar el traieste in niste limite. Lumea in care se misca el, resursele lui, actiunile lui, gesturile lui sunt atinse de limite, nu sunt absolute. In orice om, insa, exista simtul aspiratiei spre absolut.

Ea este foarte sanatoasa pentru ca omul a fost zidit de Dumnezeu ca sa ajunga la masura absoluta. Numai ca implinirea acestei aspiratii nu este imanenta lumii si creatiei si nici firii omenesti. Implinirea acestei aspiratii se realizeaza tocmai prin impartasirea de Dumnezeu, singura existenta absoluta, fara limite, fara stricaciune, care are existenta prin Sine insusi. Omul „imprumuta” existenta deplina de la Dumnezeu.

Fuga de Dumnezeu se datoreaza perceptiei gresite ca Dumnezeu ar insemna dependenta si, prin urmare, limitare. Lucrurile sunt foarte complexe, dar este important ca omul sa se cerceteze si sa cunoasca de unde vine tendinta de a fugi de Dumnezeu.

O a treia cauza tine de starea de pacat sau de cadere a omului. Am sa va dau un exemplu elocvent din experienta mea preoteasca.

Constat de peste 25 de ani, ca pruncii, copiii vin fara nici o rezerva spre biserica, spre preot, spre orice semn care trimite la Dumnezeu; vin cu o oarecare bucurie, cu oarecare entuziasm, chiar si cei care nu au o educatie religioasa. De indata ce cresc si sunt atinsi de caderi, de murdarii, de ganduri meschine, se retrag si au rezerva fata de tot ceea ce trimite la Dumnezeu. Oamenii adulti cu atat mai mult.

Cand intalnesc un preot pe strada, nu stiu pe unde sa-l ocoleasca, tocmai pentru ca preotul este un semn care-l trimite imediat cu gandul la Dumnezeu. Starea de pacat, constiinta pacatului, a faptului ca face lucruri potrivnice propriei sale firi, il face sa se rusineze si sa-l mustre constiinta.

S-ar simti mai bine daca nu ar exista pentru el un for absolut de judecata, care se activeaza acum, se activeaza mai tarziu sau la sfarsitul vietii.

Atitudinea potrivnica si de adversitate la adresa lui Dumnezeu este generata de pacat, iar cel mai grav este atunci cand omul tinde, asa cum se intampla in Evanghelia de astazi, sa ia el locul lui Dumnezeu, sa devina el centru absolut de putere, de autoritate pentru sine, si daca se poate si pentru semenii sai. In aceasta situatie, desigur, Dumnezeu este un concurent redutabil, si de ce n-ar incerca, amagindu-se ideologic pe sine sau pe ceilalti, sa atace conceptul, ideea sau realitatea care se numeste Dumnezeu.

R. Radulescu: Irod, pentru ca nu gaseste Pruncul, care avea sa devine rege, dupa cum stia de la magi, purcede la un gest oribil: omoara toti pruncii care ar fi fost de varsta Mantuitorului Hristos, ca sa inlature amenintarea de care se temea. Are loc un masacru al pruncilor nevinovati, episod care ne reaminteste durerea parintilor acelor copii, durerea lumii de atunci. Ne punem intrebarea: de ce a ingaduit Dumnezeu acel masacru oribil, desi putea sa randuiasca altfel lucrurile? Desigur, Irod este cel care ordona masacrul, dar Dumnezeu putea sa-1 impiedice pe Irod. De ce nu o face?

Pr. Coman: Pentru ca sa se implineasca Scripturile, dupa cum interpreteaza Sfantul Evanghelist Matei. Este greu sa patrundem gandurile lui Dumnezeu! Sigur ca ar fi putut sa intervina, cum o face probabil de multe ori, limitand dimensiunile raului provocat de oameni. Iata, de data aceasta, nu intervine! Probabil, tocmai pentru a pune in evidenta de ce este in stare omul pentru a-si pastra puterea.

Pruncii ucisi de Irod sunt pretul platit pentru conservarea puterii lumesti. Irod se temea foarte mult ca nu cumva sa se fi nascut un pretendent la puterea sa regala. Profetii, pe care iudeii ii interpretau in acest sens, spuneau ca se va naste un mare conducator, care ii va ajuta sa se elibereze de sub presiunea Imperiului Roman si a tuturor captivitatilor prin care trecusera. Momentul acesta era identificat cu o implinire a fagaduintelor vechi-testamentare. Atunci Irod se teme ca va atenta cineva la puterea sa lumeasca si, iata, ce pret fantastic se plateste!

Setea de putere orbeste. Pentru a pune mana pe putere sau pentru a o pastra, oamenii sunt in stare de grozavii. Zilele acestea, comemoram evenimentele triste din 1989. In memoria multora dintre noi exista temerea ca, atunci, noua putere a facut multe victime tocmai pentru a se instala si pentru a se legitima. Victimele au fost tineri. Un pret scump in Ajunul Craciunului. Nimeni si nimic nu ramane nejudecat de Dumnezeu. Din pacate, pentru cei care, luptandu-se sa puna mana pe putere omeneasca, au facut asemenea faradelegi, vor plati mai devreme sau mai tarziu. Ar fi mai bine sa plateasca in moneda acestei lumi, nu in moneda vesniciei, dramatica si mult mai chinuitoare!
Revenind la intrebarea dumneavoastra, ar mai trebui sa vorbim despre libertate, ca trasatura esentiala a existentei omului. Dumnezeu nu este un dictator. Dumnezeu este El insusi expresia libertatii, pentru ca numai in existenta libera, exista responsabilitate. Numai intrucat omul este liber, poate fi partener de dialog lui Dumnezeu. Tot raul care se intampla in lumea asta – si este foarte mult rau, foarte multa faradelege – nu se intampla pentru ca Dumnezeu [voieste], ci pentru ca omul se manifesta ca persoana libera. Daca Dumnezeu ar interveni, ar nimici libertatea de exprimare a omului, iar omul nu ar mai avea posibilitatea exprimarii in rau, dar nici posibilitatea exprimarii in bine, adica, nu s-ar mai dezvolta ca persoana libera.

R. Radulescu: Ramanand la adversitatea fata de tot ceea ce vine de dincolo, de la Dumnezeu, dintr-un transcendent neclar uneori, astazi si Biserica se confrunta cu ostilitati. Societatea in care isi desfasoara activitatea, misiunea, Biserica, dumneavoastra ca preot, dar si crestinii mireni, sunt intr-o situatie ostila. Mesajul sau vorbele lor nu cad bine unora. Exista tendinta de a incasa si oamenii Bisericii aceasta ostilitate, aceasta agresivitate cu care este tratata Biserica de lume. Care este atitudinea potrivita in fata acestei raceli a lumii de astazi, pentru mesajul lui Dumnezeu, pe care il transmite Biserica?

Pr. Coman: Adversitatea cumulata a lumii fata de Dumnezeu se manifesta evident fata de toti cei care isi asuma postura de propovaduitori si slujitori ai lui Dumnezeu. Sa ne amintim ca Mantuitorul Hristos vorbind ucenicilor Sai de misiunea lor viitoare, ii avertizeaza constant in legatura cu ostilitatea lumii fata de Evanghelie, ostilitatea care l-a vizat intai pe El si, bineinteles nu avea sa ocoleasca pe ucenicii Lui. „Iata Eu va trimit pe voi ca pe niste oi in mijlocul lupilor!“ (Matei 10,16). Intai de toate Biserica, slujitorii Bisericii si credinciosii Bisericii, cei care isi asuma Evanghelia si mesajul Mantuitorului Hristos, trebuie sa recunoasca faptul ca acest simptom de adversitate este un simptom firesc, este o atitudine fireasca.

Nefiresc ar fi ca lumea sa nu fie potrivnica Bisericii! Nu o spun eu primul. Profetii din timpurile vechi testamentare, sfintii si Parintii Bisericii, dar si teologi contemporani au spus ca, numai atunci cand Biserica este intr-o tensiune evidenta cu duhul lumii acesteia, cu traiectoria acestei lumi, care tinde spre autonomie, spre suficienta de sine, numai atunci este semn ca Biserica merge pe drumul cel bun. Daca este liniste, atmosfera calma, acestea sunt semne ca Biserica sau reprezentantii Bisericii au facut un fel de pact cu aceasta lume si au introdus duhul lumesc in Biserica, fenomen care se cheama secularizare. Potrivnicia lumii este semnul acuratetei atitudinii Bisericii si a slujitorilor ei. Prin lume intelegem pe aceia care traiesc in duhul lumesc, care considera lumea si creatia suficienta siesi si autonoma. Acesta este duhul lumesc cu care Biserica trebuie sa fie in permanenta tensiune. Este foarte important ce reactie au cei care sunt in Biserica, mai aproape de altar, mai aproape de Hristos. Cred ca nu trebuie, de nici un fel, sa adoptam instrumentarul lumii acestea. Nu trebuie sa raspundem cu instrumentele cu care oamenii se lupta intre ei, instrumentele competitiei lumesti. Exista competitii pe plan politic, exista competitii pe plan financiar, exista competitii pe plan cultural. Biserica si duhul Bisericii sunt altceva. In numele Bisericii si al Evangheliei Mantuitorului Hristos, slujitorii Bisericii si ai Evangheliei trebuie sa faca evidenta asezarea, atitudinea, raportarea Mantuitorului Hristos fata de toate, care este una smerita, care nu intra in competitie in termeni lumesti.

Biserica nu este puternica in termeni lumesti: economic, politic, diplomatic, structural, institutional, etc. Puterea Evangheliei sta in lepadarea de toate aceste instrumente. Mantuitorul Hristos Se naste in saracie si Se lasa sub presiunea tuturor factorilor. Dumnezeu statea la discutii cu Irod? Nu! A fugit din calea lui? S-a smerit pana intr-atata! Aceste atitudini ne pot deveni model. Nu inseamna ca neintrand in competitiile lumesti, abandonam lupta. Nu, ci participam la lupta cu instrumentele Evangheliei si ale Mantuitorului Hristos, care inseamna lepadarea de sine, renuntarea la orice recunoastere din partea lumii, renuntarea la imagine. Lumea trebuie sa fie surprinsa ca in Biserica lucrurile merg altfel, ca se gandeste altfel, ca se traieste altfel.

Dar, trebuie sa recunoastem ca exista foarte multa slabiciune si printre noi, printre preoti si printre credinciosi. De cele mai multe ori exista confuzie si ne lasam si noi prinsi de ofertele, de instrumentele luptei lumesti. Dar slava Domnului, ca Dumnezeu are foarte multa grija ca in Biserica sa nu fie prea multi oameni de neam bun, nici prea multi oameni cu multa cultura, nici prea multi oameni puternici in sensul lumesc, ci dimpotriva, cum spune Sfantul Apostol Pavel: „priviti in mijlocul vostru, nu sunt prea multi de neam bun“, adica socialmente foarte bine plasati, nici prea multi intelepti, adica cu multa stiinta de carte, nici prea multi puternici, adica oameni cu acces la fraiele puterii lumesti. De ce? Pentru ca acolo unde este neputinta omeneasca, lucreaza Dumnezeu. Acolo unde oamenii sunt puternici, indiferent despre ce fel de putere ar fi vorba, Dumnezeu ii lasa la puterile lor“.

Pr. Constantin Coman,

„Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010.