Dependența de jocuri de noroc, o luptă grea pentru familii

Jocurile de noroc nu sunt percepute la fel în orice colț al pământului. În Marea Britanie, nu sunt puține familiile care își alocă un buget lunar special destinat acestei activități. Pariurile sunt interzise în Statele Unite ale Americii cu excepția câtorva puncte, cele mai populare fiind Las Vegas și Atlantic City, însă familiile americane (și cele de peste tot din lume) își programează deseori excursii în aceste locații exclusiviste, care reprezintă adevărate centre pentru divertisment. În alte țări, cum ar fi China, jocurile sunt complet interzise, însă pentru cei potenți financiar, Macao reprezintă o alternativă comparabilă cu Orașul Luminilor.

Totuși, cum poate această activitate recreativă să se transforme într-un coșmar pentru unii oameni? Ei bine, dacă nu se ia în serios acest subiect, lucrurile pot să ia o întorsătura nefastă destul de rapid. Cu cât se vorbește mai mult despre parierea responsabilă, cu atât șansele ca situația să scape de sub control sunt mai mici.

Cu toate acestea, multă vreme cercetătorii nu au reușit să descopere de ce anumiți amatori de pariuri sportive și jocuri de noroc trec granița divertismentului și transformă jocul într-o problemă, chiar dacă tiparele care conduc la astfel de situații sunt bine-știute. Este pur și simplu uimitor cum anumite persoane continuă să joace deși pierd pe bandă rulantă, însă acest lucru se întâmplă zi de zi. Sunt oare acei pierzători notorii niște ghinioniști înnăscuți?

Se pare că răspunsul la această întrebare poate fi dat numai de către cei care analizează comportamentul creierului uman în relația cu jocurile de noroc și pariurile sportive. Specialiștii spun că incertitudinea vizavi de un potențial câștig este un declanșator al dopaminei, un neurotransmițător care este eliberat în timp ce omul practică anumite activități plăcute.

Și mai mult decât atât, s-a descoperit că dopamina se eliberează în mod pronunțat în momentele premergătoare unei potențiale recompense, cum ar fi pe parcursul rotirii ruletei, a rolelor de la păcănele sau în timp ce un jucător scapă singur cu portarul la fotbal. Ce înseamnă asta? Că indiferent dacă pierzi sau câștigi, ceea ce te atrage este acea emoție, trăire, adrenalină sau cum vrei să-i zici. De fapt, este vorba pur și simplu despre procesul biologic de a eliberarea a acestei substanțe în creier.

Eliberarea dopaminei în astfel de situații are loc în aceleași zone ale creierului ca și în cazul consumului de droguri. O altă paralelă îngrijorătoare între pariuri și droguri este că expunerea repetată aduce modificări în creier și poate produce dependență. Persoanele în cauză devin hipersensibile la această trăire, așa că pentru ele este foarte greu să reziste în fața oricărei tentații. Pentru cei care nu sunt afectați, comportamentul jucătorului patologic este de neînțeles. Totuși, oamenii de știință ne spun că este vorba despre o problemă gravă și nu este doar o lipsă de maturitate din partea celor în cauză.

Legăturile între jocurile de noroc practicate în mod patologic și consumul de droguri nu se opresc însă aici: cercetătorii au observat (în urma unor teste efectuate pe animale) că dependența față de acel sentiment de incertitudine poate genera pofta de a consuma droguri.

De ce pariorii nu se opresc atunci când pierd?

Unii spun că nu se opresc pentru că s-au enervat și vor să se răzbune pe casa de pariuri sau cazinou, pe ghinion sau pe blatiștii care au aranjat meciul care a cauzat pierderea, în timp ce alții spun că pur și simplu nu le place să piardă, iar motivele enumerate de către jucători pot continua.

Adevărul însă ține de anumite procese chimice care au loc în creier. Expunerea repetată la senzația oferită de pariuri sportive și jocuri de noroc conduce la o schimbare a felului în care sunt percepute nereușitele. În mod concret, a pierde sau a câștiga bani nu mai reprezintă motivul pentru care practică jocul și nici distracția, ci pur și simplu dependența de plăcerea creată de eliberarea dopaminei.

De aici apare și clasicul jucat la recuperare. Jucătorii nu fac altceva decât să joace încontinuu pentru a-și satisface această poftă care, parcă crește pe zi ce trece și nu se mai oprește niciodată. Orice lucru care amintește de joc sau de pariuri nu face altceva decât să-i mute atenția persoanei în cauză către următoarea sesiune de joc. Știm cu toții ce urmează…

Nu e diferență mare între a câștiga și a pierde la mustață

Situațiile în care se pierde la mustață sunt, cele mai incitante pentru creierul nostru, așa că sunt practic cei mai periculoși stimuli pentru pariori. Astfel de situații se întâlnesc atât la mesele de poker, cât și la pariurile sportive, la extragerile de tip bingo și mai ales în jocurile de cazinou.

Să ne gândim la momentele în care bila ruletei este aproape de a ateriza sau la senzația pe care o resimte jucătorul de sloturi video atunci când este aproape să prindă linia de șeptari sau al 3-lea simbol care declanșează rundele bonus. Ei bine, în acele clipe sunt stimulate zonele din creier care coincid cu cele declanșate de euforia din momentul câștigului.

Cu cât pariorul trăiește mai multe momente de acest gen, cu atât dorința sa de a continua să joace se mărește și astfel se ajunge ca individul să-și petreacă mult mai mult timp la joc decât avea în plan și implicit, va cheltui și mai mulți bani decât stabilise inițial. S-a ajuns la concluzia că măsurând răspunsul creierului la dopamina eliberată în astfel de momente de pierderi la limită, se poate stabili gradul de dependență al unui împătimit al jocurilor de noroc.

Oamenii de știință au constat recent că acest fenomen se petrece și în cazul unor jocuri extrem de populare pentru smartphone-uri, ca de exemplu Candy Crush, dar și în cazul rețelelor de socializare, indiferent despre care vorbim. Practic, atunci când utilizatorul dă scroll în acel feed, trăiește o senzație similară cu cea a unei rotiri a unui joc de păcănele. Da, de aceea și Facebook-ul provoacă atâta dependență în zilele noastre, pentru că este bazat pe același mecanism.

Mituri despre dependența de pariuri

Foarte multă lume are anumite idei preconcepute complet neadevărate despre jucătorul patologic. Încercăm să clarificăm câteva dintre cele mai comune mituri legate de problema jocurilor de noroc:

Nu ești dependent de pariuri dacă nu pariezi în fiecare zi – Aceasta este de foarte multe ori prima reacție defensivă a celor care sunt acuzați de așa ceva. Frecvența cu care joci nu poate fi un criteriu suficient de relevant pentru a demonstra că pariurile reprezintă o problemă pentru tine sau nu.

Dependența de jocuri de noroc nu este o problemă dacă buzunarul îți permite să pierzi bani – Cei care investesc prea mult timp și bani în pariuri pot ajunge oricând în situații nefavorabile din cauza jocului, mai ales dacă nu conștientizează că au o problemă în acest sens. Și nu este doar vorba de bani, ci de problemele care pot fi generate în viața de zi cu zi datorită jocului.

Alții sunt de vină pentru că tu pariezi des – Fie că este vorba de cazurile în care pariurile sunt folosite ca un refugiu pentru probleme de acasă sau că efectiv aceștia dau vina pe un alții că îl ispitesc în a juca mai des, esența este aceeași, și anume lipsa de asumare a responsabilității și negarea unei probleme reale, care trebuie tratată.

Dependența de jocuri de noroc apare numai în cazul persoanelor lipsite de voință, a celor iresponsabili sau a celor cu un intelect limitat – Studiile ne arată că oricine poate fi acaparat de către această problemă, indiferent de tipul de personalitate sau de intelect. Practic, persoanele cu tărie de caracter și voință pot fi victimele dependenței de pariuri la fel cum sunt cei slabi de înger.

Amicul are datorii și probleme din cauza pariurilor, fac bine dacă-l ajut să-și achite datoriile. Nu este deloc indicat să-i dai bani unui dependent de pariuri, chiar dacă ești într-o relație bună cu acea persoană de mulți ani. La fel cum drogații care se află în sevraj sunt în stare de orice pentru a-și satisface pofta, așa pot fi și cei acaparați de probleme cu jocul. Așa că nu-i da bani unui cunoscut care trece prin asta până când acesta nu intră pe tratament de specialitate și problema lui nu s-a stabilizat, pentru că riști să-i adâncești și mai mult problema.