Elogiu oglinzii mele

„Recunosc, n-am puterea sa te recunosc, cantecul asta-i pentru tine, asculta-l bine si cauta-ma tu”.
Ma vei recunoaste usor, pentru ca iti voi aminti in fiecare zi ca oamenii sunt egali, cumva, ca tot ce trebuie sa facem e sa traversam si sa descifram cu tact si rabdare complexitatea lumii celuilalt. Voi fi cea care iti va reaminti mereu ca ne nastem si murim la fel, goi si singuri, ca tot ce ne diferentiaza e bogatia pe care am lasat-o in urma impreuna, voi fi cea care te va privi intotdeauna cu admiratie, pentru ca o vei fi meritat, intelegand ce scriu acum.

Cata frumusete e peste umarul meu, in stanga stangului, in dreapta dreptului. Fiecare univers personal e un miracol, fiecare minte umana destul de inteligenta incat sa fie structurata ferm e o nebunie, o nesfarsita placere pentru celelalte, care au gasit o ordine in haosul lor. Unele sunt incompatibile, dar asta nu are importanta, la nivel mare. Cand insa universul partenerului tau de viata sau de clipa sau de hol de asteptare canta in aceeasi tonalitate cu al tau, e magic. Cand radem la aceleasi lucruri, citim cu drag Kerouac sau cand descoperim ca din hatisul de pagini citite am ramas cu fix aceleasi idei, zambetul ala surprins si un pic socat, wooooow, cand ne recunoastem intre noi si facem click, asta e cu adevarat fabulos.

Cata frumusete e in umarul meu stang, asteptand intr-un hol nesfarsit sa fie aplaudata de atriile si ventriculele tal. Alege-ma doar daca simti ca sunt oglinda ta si ca ceea ce vei iubi la mine iubesti de fapt la tine, ia-ma pe sus daca stii ca sunt oglinda universului tau dement, pentru ca numai tu vei sti asta, vreodata. Si eu, in tacere. Oamenii sunt egali, asa e. De data asta, „cauta-ma tu”, ca-n poemul lui Dan Teodorescu. Sunt in fata ta, oglinda ta perfecta.