Blog
Kassandra si Dana Rotariu
Sunt pe lume poveşti de tot felul, toate explicând atitudini, decizii, poziţii faţă de viaţă sau faţă de cei din jur. Între toate, noi. În mijlocul lor suntem noi, propriile persoane, fiecare dintre noi considerându-se, din motive străine de adevăr, mai important decât ceilalţi. „Lasă, mă, să mă mai gândesc şi la mine!” De parcă altminteri ne-am gândi mai mult la ceilalţi. Aiurea. Tot aici ajungem, la noi, la problemele, temerile, obsesiile noastre, la psihologii noştri, la verii noştri. Maşină, casă, curtea, câinele, convingerile, idealurile noastre. Nu obosim niciodată să ne căutăm pe noi, în numele celebrului „nosce te ipsum” salvator, interpretându-l canon, pe şapte miliarde de voci.
Azi am cunoscut o femeie cumva modestă, deşi lucrurile fireşti pe care le spunea cu un ton normal făceau, vorba colegului meu Ştefan Stroe, diferenţa uriaşă între oamenii excepţionali şi aia de toată ziua. Cu el am vorbit mult azi despre Dana Rotariu, mama adoptivă pentru doi copii cu mari probleme de sănătate, Cristian, diabetic insulinodependent, apoi Kassandra, molestată fizic cumplit de rude de sânge. Colegul Ştefan, vădit impresionat, s-a întors cumva către miezul problemei, spunând că asta e omenia. Situarea celorlalţi în centrul exact al existenţei tale, excluzându-te, altruist, pentru multă vreme.
Pe scurt…nu suntem miezul pământului. Copiii sunt. Veşnic, ei, nu neapărat zămisliţi de noi, dar adoraţi necondiţionat, sprijiniţi, crescuţi în linişte şi zâmbete, în Sărbători fericite. Dana şi Kassandra Rotariu, mulţumesc. Mulţumesc pentru gentila atenţionare şi tragere de mânecă, Victor Catona din Timişoara.
5 Comments
Leave a Reply
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Iulia Ciobanu
2013-09-27T10:33:41+03:00 at 2013-09-27T10:33:41+03:00
Un comentariu mai mult devit jignitor. Adica sunt extraordinati doar astfel de oameni.
Noi restul , prostii cei „de zi cu zi”, nu putem fi extraordinar ca nu facem decit sa ne crestem copiii nostri asa ca ce conteaza asta daca nu sunt adoptati. A si stai nici asta nu e suficient! Trebuie sa sufere si de diverse boli.
Multumim pt aprecieri!!!!!!
Maria
2013-09-27T19:03:21+03:00 at 2013-09-27T19:03:21+03:00
Dacă atât ai înţeles din tot materialul IULIA CIOBANU, atunci eşti exact cum te-ai catalogat singură în comentariu! Apropos, sper că nervii cu care ai scris te-au făcut să comiţi atâtea greşeli de exprimare şi de tehnoredactare! Nu doar astfel de oameni sunt extraordinari, dar ei sunt, în mod deosebit, pentru că au grijă de nişte copii, pe care nu i-au înfiat doar pentru ei înşişi, să aibă şi ei „păpuşile” lor, ci pentru a le oferi acestor OAMENI dreptul la o viaţă cel puţin normală! Respect pentru familia Rotariu!!!
saveta gaspar
2013-09-27T18:35:18+03:00 at 2013-09-27T18:35:18+03:00
MA ROG PENTRU SANATATEA EI SA POATA TRECE CU BINE PESTE TOATE!
ASTA DA OMENIE. NU AIA DIN STRADA,CARE BOCESC DUPA CAINI CARE AMOARA COPII.
SI MAI INTREB,CA TOT IAU CAINI PENTRU ADOPTIE, DE CE NU AU FACUTO PANA ACUM???
SA NU MAI MOARA SI ACESTN FRUMOS COPILAS.
Lari
2013-09-28T03:07:55+03:00 at 2013-09-28T03:07:55+03:00
Buna seara,e bine ca exista si astfel de oamani care pot adopta copii cu diferite probleme de sanatate fizica sau psihica.Eu am cunoscut de curand o mama care desi are trei copii( baieti , cu totii ) doi din ei sunt cu probleme mari de sanatate,nu se lasa doborata; merge inainte!!! Spera.
Cred ca nu e neaparat important sa ii faci pe copii,ci este important cum si cat te implici sa-i cresti si sa-i sprijini sincer !!!
ana maria gaina
2013-09-29T14:09:29+03:00 at 2013-09-29T14:09:29+03:00
Buna Teo,
Sper sa nu fie inteles gresit mesajul meu.
Am vazut emisiunea cu d-na Dana Rotariu si mi s-a parut inumam faptul ca doamna Rotariu vorbea de fata cu fetita ca si cum ea nu era acolo.
Ca sa fiu mai explicita m-a deranjat cum povestea cu lux de amanunte cum a fost chinuita si traumatizata fetita , facand-o fara sa-si dea seama sa retraiasca mereu trecutul dureros.
Si eu am adoptat un copil acum 16 ani dar niciodata nu am povestit nimanui conditiile in care a trait el pana la varsta de 1 an si 8 luni, cand a venit in familia noastra.
Apreciez mult oamenii cu suflet care fac astfel de gesturi frumoase ,dar e foarte important sa ajutam copiii sa uite cat mai repede lucrurile urate.
Ca sa inchid : unele greseli majore anuleaza gesturile frumoase daca nu suntem atenti la detali importante.
Eu nu reusesc nici acum la 37 de ani sa uit episoade urate din copilarie deoarece parintii mei ,din dorinta de a spune povesti emotionante,povesteau cu fiecare ocazie lucruri dureroase pt mine (ignorand total prezenta mea)
In speranta ca lucrurile se pot schimba
Cu respet
Ana