Neagu Djuvara, 100

Undeva, el spunea, acum nu multi ani, ca are 26 de ani. Eu i-as fi dat 24, dar o las cum a cazut. E vorba despre varsta mintii lui straluminate si a spiritului sau, despre lejeritatea comportamentului, despre firescul acela de lord. Sa fi fost educatia de-acasa, sa fi fost cea dobandita in ani de studiu chinuitor sau viata pe continentul african, nu ma intrebati. Pe scurt, Neagu Djuvara nu a inteles niciodata batranetea ca stare de spirit invalidanta, n-a fost nevoit sa se supuna acestor reguli lumesti, comune.

L-am intalnit de doua ori, fata in fata, in rest i-am ascultat audiobook-urile si i-am citit articolele. Recunosc, operele de mari dimensiuni de la Carturesti, semnate Neagu Djuvara, m-au intimidat nespus si inca nu am indraznit sa ridic ochii spre ele.

Prima oara l-am vazut in emisiunea mea. Imi amintesc perfect una dintre povestile lui proaspete, ca el. Fasneata anecdota, parfumata a primavara, ca el. N-o s-o reproduc, pentru ca nu e un bun moment, dar credeti-ma, am ras din toata inima.

A doua oara, insotita de Maia, am fost prezenta la o lansare de carte, care-i apartinea. Am ramas cuminti si fascinate pana la final, cand a inceput sesiunea de autografe. Remarca Maiei mi s-a parut foarte potrivita, la cei cinci ani ai ei de atunci: „Mami, cred ca e cam mult pentru domnul Djuvara. Poate ar fi mai bine sa renuntam de data asta”. A auzit-o imediat si a apreciat din suflet empatia ei copilareasca, daruindu-i un autograf pe care inca il purtam in biblioteca noastra, ca pe un blazon.

La multi ani, minunat om. Tanar si ferice, dupa o viata in care ati tot afirmat ca „nu sunteti istoric”, in acceptiunea clasica. Credem si asta, ca doar un istoric stie intotdeauna ce afirma! Si va iubim spus si nespus…