Nu ma acresc!

La radio ascult, in drumurile mele, melodiile care „intra” pe ele. Nu multe. Parca tot timpul aceleasi, doar ca azi m-a uimit una, pe care o mai auzisem de o mie de ori, numai ca nu fusesem tocmai atenta la text. Zice asa: „Stiu ca dragostea iti poate lua tot tot ce-ti va da”. Sau asa cumva. Si gata. Am plecat in gandurile mele, lasand interpreta cu versurile ei.

Cum, dragostea iti ia inapoi tot ce-ti da? Sigur, pare asa, dar nu cred. Nu numai ca daca iubesti cum o fac sufletele deschise, iti ramane fericirea, mirosul, bucuria iubirii. Nu e numai asta. Ma gandesc la ce-am descoperit singura, si anume faptul ca iubirea iti da sansa de a scoate ce e mai bun din tine. Asta nu ti-o mai ia nimeni inapoi.

Analizand ce e frumos la tine, propui iubirii tale sa accepte si sa preia, sa retina si sa asimileze partea ta minunata. Astfel, o descoperi. Te indrepti catre cel iubit cu tot ce ai mai frumos in tine. Te mira pana si pe tine ce ai lasat, pana in momentul acela, nevazut.

Am ramas, dupa ultima mea mare iubire, cu fericirea sentimentului pe care mi l-a oferit. Refuz sa ma acresc. Uite, na, ca nu fac asta, nu retin partea aia care m-a rupt de ea. Rememorez si ma bucur din nou si din nou de tot ce ne-a adus impreuna.

Iubirea mea pentru Maia, de exemplu, caci tot iubire se cheama, m-a facut sa inteleg bucati din mine care mi-ar fi ramas straine, altminteri. Blandetea sau rabdarea sau generozitatea sau iertarea sunt exersate in fiecare zi, datorita ei. Minunata e iubirea. E acel sentiment cu care voi defila prin viata mea. Si, daca ma primesti, printr-a ta.