Blog
O cursa lunga
O fi si de la varsta, dar observ ca ma induioseaza din ce in ce mai apasat cliseele, cele atat de detestate in perioada renascentista a vietii mele, perioada care, slava Cerului, pare recurenta. Ma rasfat, stiu, dar nu e nimeni in zona care sa mi-o reproseze. Spuneam ca orice cliseu (care pana mai deunazi ma scotea din papuci) capata sens.Uite, bunaoara, cineva imi spunea azi ca „viata e un maraton”.
O platutidine, da, un truism, pe care insa daca-l urmaresti un pic vei vedea ca ofera posibilitatea generoasa a continuarii logice, deci multumesc emisarului. Maratonul se cam alearga de unul singur, intru buna gestionare a resurselor individuale, nu? Doar ca noi, in povestea asta, ne mai legam de cate cineva si iata-ne fugarind himera in doi, intr-o adunare teribila de oameni angajati in acelasi proces, hai sa-i zicem atletic. Intelegeti, fara dubiu, ca vorbesc despre viata, in continuare, in dimensiunea ei competitionala.
Intrebarea mea catre mine si, iata, catre oricare dintre cititorii randurilor astora ar suna cam asa: daca maratonul e o chestiune care presupune solitudine si concentrare, daca in ciuda acestei realitatii decidem sa alergam in doi, cam cat de important e ca partenerul sa fie, la randul lui, decis sa treaca linia? Si daca el se lasa coplesit de anvergura cursei, il abandonam sau il caram in spate, riscand un rateu ireparabil?
Pana unde merge loialitatea unui alergator care are la dispozitie o singura cursa, fara incalzire, ba chiara fara antrenament? Nu vi se intampla sa aveti senzatia ca fiecare are nevoie de „rezerva” pe care doar celalalt i-o poate oferi? Daca el e insa in contratimp pentru o lunga perioada de vreme, daca nu mai suntem nici noi in ritm din pricina lipsei sale de gratie, ce e de facut?
Cliseele sunt noua mea revelatie. Orice vorba auzita de o mie de ori mi se pare astazi un argument pentru o noua meditatie, pe care imi permit sa o propun aici. Viata ca un maraton. In doi. Cat de frumos…
2 Comments
Leave a Reply
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Marcy...
2014-05-18T13:57:16+03:00 at 2014-05-18T13:57:16+03:00
Nimic nu ese intamplator-iar un cliseu…Daca vrei si sigur vrei,poti sa nu fi singura…Cel de langa tine-sti-nu-i perfect…Nici tu nu esti,chiar daca-uneori-cochetezi cu ideea asta…Oricat ai lectura,sau ai lecturat nu te ajuta…Cand vine week-end-ul si nu mai vrei sa te duci in vizita la prieteni,ca au si ei familii si ti se pare-chiar daca ei insista-ca-i deranjezi,atunci accepti usor,usor,pe cineva pe care poti „lucra”…Da!!!Un pic,pic poti schimba pe cineva…Nu in partile esentiale,si apoi ce-i esential?Sa iti zambeasca cineva dimineata,sa simti-cateodata-miros de cafea bine facuta,sa poata-iar-Maia adormii frumos,linistit in bratele altcuiva-nu ale tale,si,si,si…Atat de multe pot fi spuse…Alt cliseu mai mic–inconjoara-te de cei pe care-i simti-macar 42%-langa sufletul tau…Asta cu 42 poate fi variabila-in sus,nu in jos…Important e sa vrei-ajung doi ani de „calugarie”nu crezi?Doamne ajuta!!!
Raluca Reu Høirup
2014-05-21T10:00:27+03:00 at 2014-05-21T10:00:27+03:00
Nici Fat-Frumos nu a alergat singur…:) Toate cliseele astea sunt uzate, dar ascund adevaruri general valabile, pe care noi le putem reambala, ca sa le re-simtim sensul si sa stergem praful asezat peste cuvinte.
Omul acela de langa tine il gasesti atunci cand stii bine cine esti tu, sau cel putin asta am invatat eu dupa o lunga cautare. Esti in contiunare in maratonul tau, si ai o distanta lunga de alergat, dar ai pe cineva care-ti spune ca POTI continua, si care-ti umezeste din cand in cand buzele cu apa proaspata.
Teo, eu iti doresc sa gasesti acest om, pentru ca o meriti din plin. 🙂 Nu ma indoiesc insa de faptul ca esti foarte iubita deja, si ca poti continua cursa, fiind sustinuta de toate inimile mari din jurul tau.
Iti trimit si eu de aici din Danemarca, o portie frumoasa de suflet !
Cu drag,
Raluca Reu Høirup