Prea mare, vacanta mare?

Sa intinzi tu mana si sa simti mana mica intr-a ta. Doar ca eu, una, m-am surprins descoperind in mine o latura posesiva si, prin urmare, nedreapta fata de fiica mea. Singurul meu copil. Singura sursa veritabila de fericire pe care o pot accesa oricand. Aici incepe problema, de-aia va scriu, sa va cer sfat.

La inceput, cand Maia era mica tare, era de inteles ca n-o lasam sa faca un pas fara mine. Parca nimeni n-o spala ca mine, parca nimeni n-o intelegea, in vorba ei de bebe, in afara de mine, deci trebuia sa fiu acolo, langa ea. Au trecut sapte ani si a venit intrebarea tun: „Mami, colegii mei vor sa mergem in excursie cu autocarul, vine si doamna invatatoare, eu am voie sa merg?”

Si da-i, framanta-te, Teodoro… daca e soferul imprudent, daca ii aluneca piciorul in vreo rapa la munte, daca ii e foame sau sete in autocar si ii e rusine sa spuna, daca vrea pipi si tot asa, ca sa nu deranjeze, tace… O mie de probeme. Prostii. Sigur ca am spus „da”.

A fost greu, la inceput. Prima excursie, apoi prima tabara, la opt ani, primul cantonament la baschet (am si visat-o cu mana rupta, plangand pe teren si cerand sa vina mami!), prima tabara la mare…

Copiii nostri sunt destepti. Se acomodeaza si se dezvolta, daca ii lasam, sub supraveghere, evident, sa traiasca aventurile vacantelor lor, asa cum am facut si noi, la vremea noastra, dar am cam uitat.

Nu e usor. Nu dormim bine noptile, iar telefonul care suna parca aduce vesti rele, din tabere si excursii de vacanta. Stiu. Le-am trait pe pielea mea si va marturisesc ca n-a devenit mai simplu. Dar fata mea va sti cum arata Germania, Spania, Serbia, va fi un cetatean al lumii, nu o mama speriata, ca mine. E argumentul care ma impinge sa fac si sa desfac bagaje cu drag, sa pun poze in albume si amintiri superbe in mintea ei de azi si in experienta ei de viata de maine. Gresesc?

In imagine: Calatorului ii sta bine cu drumul! Ochelarii fara dioptrii ii avem, cei de soare sunt la gat, fundita ne-am pus, in vacanta cu noi!