Taraful haiducilor mei

Sunt felul ala de om caruia nu-i e rusine sa spuna ca-i place viata, m-am batut pentru ea si m-am ferit de depresiile care-ti fura timp, cat am putut, amintindu-mi minunile ei, pe care umbrele nu le pot masca. Muzica. Iubirea, Pasiunea. Marea. Prietenii care spun bancuri de toata jena la care radem nu stiu de ce, necunoscuti de toate natiile, la care visezi, cumva, invatandu-le cuvintele inainte de a-i intalni. Am o componenta nomada, latenta, ca noi toti, care canta tiganeste de-mi rasuna creierii.

Dupa 1990. m-am tot dus in Franta, manata de zicerea lui Franklin, pe care o inteleg intim, care zice cumva asa: fiecare om are o a doua limba si o a doua tara, asta e Franta. Mi-am urmat a doua cale, vrajita ca Elizabeth Gilbert, fericita ca ea, dupa Italia ei muzicala si interzisa. Intr-o zi, plimbandu-ma prin centru arisului, am vazut un centru muzical Virgin, enorm, cu becuri multe de tot, pe putin doi stanjeni si am intrat. Un domn coafat afro, nu mai vazusem asa ceva, m-a intrebat iute cu ce ma poate ajuta, melodios m-a intrebat, cum fac ei cand nu-i intereseaza raspunsul. Am raspuns masinal, intr-o franceza care nu ma bucura nici azi: „Je cherche le Taraf des Haidouks…” In 30 de secunde era inapoi, cu dicul meu in mana. Auzisem ca-s romani care au facut cariere uluitoare peste tot in lume, tigani-haiduci, ursari, Romani la Virgin. Asa se face ca luni de-a randul, dupa aceea, am ascultat fara incetare „Cuculetul” sau „Sabarelul”. Mi-a picat pe inima cand am dansat cu Zdob si Zdub aceleasi versuri, cantate jumatate de o voce, cealalta de alta.

Imi place viata. Ei traiesc, iar eu am inflorit azi cantand cu nea Ilie, veteranul care a vrajit o lume, „Cuculetul”, atat de iubit de Roman de la Zdob si Zdub. Am cantat in pauzele unei emisiuni parca neincapatoare. Am ras si ne-am imbratisat, sperand sa ne revedem cu totii, intr-o zi, cu Roman si Valerica, am cantat din inima, fara teama ca oarecine se va pursica, am uitat palizii si deprimatii, chinuitii si ursuzii… Nu va fie frica sa cantati versurile Tarafului, azi preluat magistral de Zdubi, in albumul „450 de oi”. Nu e de rau. Ma pun gaj pentru bucuria genuina de a striga…”Canta, cuce, numai mie, ca la vara, cine stie, ramane lunca pustie de Ion si de Ilieee” Fericirea vine si din asta, ca dintr-un borcan de polivitamine. Nu e manea, va jur. E muzica pentru care merita sa traiesti, chiar daca azi o mai cumperi doar de pe strada mare din Paris.

Imi place viata. „Vino, neica, de la jug, ca-mi arde ia pe trup… Poa’ sa arda si cu totul, nu vin pan’ n-oi ara locul, sa ar locul, sa-l brazdez, apoi vin sa te iubesc…ca-mi vine sa-nnebunesc…”

Multumesc, Taraf des Haidouks, multumesc, Zdob si Zdub. I like etno, muzica retro..