Tigrul din pisică

Ce ziceți? Ma pune păcatul sa înregistrez un scurt mesaj video pe Instagram, de zi mare, 21 mai. Sfinții Împărați Constantin și Elena merita sărbătoriți, ziceam eu în mintea mea, iar purtătorii numelor lor, felicitați, ca n-o fi nimic rău în asta.

Postez, asta a fost sâmbătă, pe 20 mai, apoi dau sa verific, firește, comentariile, ca poate e ceva frumos și ratez.

Aici începe întrebarea mea, adresata celor care se întâmplă să fie acum, aici. Cat de ciudat sa fie sa iei peste picior (în spatele unei porecle amuzante) un om care postează un mesaj de felicitare? Sa va explic: un nene răspunde mesajului meu, într-un fel care poate lui i s-a părut ironic, iar mie idiot: „Lasa-ne!”

Una, ca nu cu el vorbeam. Doua, nu-l pune nimeni sa ma urmărească, trei, se putea abține. Știți cati plicticosi sunt printre noi, uneori noi înșine ne suspectam ca suntem foarte sclipitori, dar mai toleram. Tăcem, ca sa nu ranim, sa dam omului șansă să se repare singur afecțiunea multora, platitudinea.

Nu, asta m-a luat la trei păzește pentru un „la multi ani”. Mama, mama, ce Block i-am dat… și urările vi le repet de fiecare data, cu drag, de toate zilele voastre, în ciuda lor, vorba Carla’s Dreams.

Oare ce sentiment încearcă haterii de pe net? Multi dintre ei sunt, în viata reala, concreta, niște pisicuțe nevinovate, dar pe tastatura, în singurătate, lasă dragonul sa le iasă din șira spinării. Nu. Voi sa ne lăsați pe noi. Hai sa vorbim fata în fata, conform experientelor mele, virulenta voastră de plastic va disparea ca zăpadă mieilor. Totul se termina în scuze jenante pentru ambele părți. Oare putem fi pe rețelele de socializare măcar un pic ‎asemănători noua înșine? ‎Cum sa socializam, dacă suntem atât de departe de realitate? Pana la urma, prieteniile, chiar și virtuale, ar trebui sa aibă un strop de adevăr, pe undeva, ca sa nu clădim pe nisip…

Ați pățit de-astea? Cum va vine sa raspundeti și, mai ales, dacă o faceți, tare-s curioasa. Va mulțumesc!